Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Exilul

        de Camil Moisa

Amiel ajunse la locul dorit într-una din serile de toamnă ale anilor ‘80. Trecerea dintr-o lume în alta se făcuse ca într-un vis, de scurtă durată, dar suficient de profund pentru ca identitatea lui să se subţieze mult. De cum se înălţase de la pământ, eul îi evadase ca dintr-o închisoare a sufletului, iar o parte a propriei istorii se ghemuise în interiorul său, aşteptându-şi continuarea autentică. Din acest vis, se trezi abia a doua zi, în camera unui campus universitar, unde fuseseră cazaţi toţi membrii echipei de cercetare. Dimineaţa, rămase multă vreme în pat, fără să schiţeze vreun gest, curios doar să perceapă senzaţia prezenţei sale în acea parte de lume. Nu-i venea să creadă că locul acela, inedit, era atât de departe de spaţiul micii sale istorii. Nicio poveste nu locuia în camera aceea, complet albă, iar asta îi dădea sentimentul unei libertăţi aparte. Chiar soarele, pătrunzând pe fereastra largă, părea nou, ca şi cum ar fi răsărit dintr-o conştiinţă pe cale de a se naşte. Iar oraşul, cel necunoscut, îl aştepta de parcă fiinţa lui chiar i-ar fi lipsit, până atunci, într-un mod nejustificat.

De fapt, din chiar primele zile petrecute în noul spaţiu, Amiel avea să constate felul în care ieşea la iveală oraşul ascuns al propriei copilării. Mai întâi, prin străzile sale largi şi încărcate cu vegetaţie. Apoi, prin varietatea strălucitoare a magazinelor, ce contrasta cu cenuşiul celor de care tocmai se despărţise. Iar timpul zilei, petrecut aici, părea să se scurgă iarăşi încet, ca la vârsta copilăriei. Deşi diferit de aerul citadin în care trăise alături de părinţii săi, oraşul străinătăţii avu darul să-i resuscite vechea privire asupra lucrurilor înconjurătoare. Acum, ele trăiau iar pe seama expresivităţii lor pure, precum cea de dinaintea cunoaşterii sale. În preajma clădirilor mai înalte, Amiel se simţea din nou copil, intimidat de măreţia arhitecturii şi condus de mâna unor părinţi invizibili. Totul părea să învie aici, din cotloane nebănuite, ca dintr-un interval temporar îngheţat în memoria lui, deşi totul era diferit, începând cu dinamica particulară a oraşului. Spre deosebire de agitaţia cu care fusese obişnuit, vânzoleala acestuia avea un aer ordonat, iar traiectoria mijloacelor de locomoţie, deşi previzibilă, nu lăsa impresia unei lumi mecanice; amintea, mai degrabă, de ritmicitatea simpatică a unor jucării de altădată.

De la o zi la alta, peisajul acesta deveni pentru Amiel decorul necesar la o viaţă trecută a propriilor senzaţii, pe care începea, astfel, s-o recupereze. Destul de repede, ajunse să nu mai trăiască în niciuna dintre lumile vizibile. Raportându-se într-un fel aparte la propriul trecut, el folosi cu succes datele prezentului din care, paradoxal, reuşi să evadeze. Aşa deveni prizonierul unei lumi intermediare, pe care o făurise pe terenul noului spaţiu şi mergând în urma timpului său interior. Fu plăcut surprins când constată cum gesturile cotidiene îşi recăpătau sensul şi direcţia, ca şi cum ar fi fost iar coordonate de o baghetă magică. Era din nou fericit, într-o lume, în aşa fel creată, încât n-o putea împărtăşi nimănui.

Prin natura împrejurărilor, cei mai apropiaţi păreau să-i fie, acum, colegii de echipă. Însă după primele zile de euforie, consumată în mediu străin, între el şi aceştia se ivi un obstacol profund şi stânjenitor. Era un aspect la care nu se aşteptase, dar care acum îl făcea să-şi evite sistematic compatrioţii. Observase surprins cum, doar în preajma lor se percepea ca şi cum i-ar fi fost dată în vileag fosta realitate, din care tocmai se refugiase. În asemenea momente, lumea pe care o părăsise începea să prindă iar contur, proiectându-l în spaţiul de dinaintea plecării. Şi asta fiindcă doar în oglinda semenilor de aceeaşi limbă i se mai putea răsfrânge vocea interioară. Altfel, când aceasta era redusă la un monolog interior, ea nu mai avea forţa să recreeze, dinăuntrul propriului eu, vechea realitate. Şi doar atunci se simţea Amiel liber, pe tărâmul propriului idiom, ca în mijlocul unei patrii clandestine.

La acest inconvenient, major, se adăugase şi nostalgia colegilor săi, români, după spaţiul natal, care-i cuprinsese încă de la venire şi pe care Amiel nu era în stare s-o simuleze. Într-un fel, obiectul nostalgiei lor era la fel de nevăzut ca lumea în căutarea căreia plecase el. Numai că, după şase luni de zile, compatrioţii aveau să se regăsească pe sine, acasă. În vreme ce pentru el, o astfel de cale nu mai exista. Într-un spaţiu în care nu se mai regăsea demult, ca într-o lume a lui, nimic nu l-ar mai fi putut salva.

Până la data întoarcerii, confraţii reuşiră, totuşi, să-şi ostoiască cumva dorul de ţară. În acel oraş exista o biserică românească, destinată celor de acelaşi neam şi de aceeaşi religie. Pe lângă menirea firească, lăcaşul mai avea şi un rol conjunctural. Aici se adunau, duminica, toţi românii care locuiau în oraş, cu statutul de imigranţi politic. Printre aceştia, apăreau câteodată şi dintre aceia care se aflau doar temporar în zonă, bucuroşi să-şi descopere compatrioţii la o asemenea depărtare de casă. Spre deosebire de ei, Amiel n-ar fi dorit să se vadă într-o asemenea postură. Lucru pe care reuşi să-l evite, cu eleganţă, până într-una dintre duminici, când inevitabilul părea că se va produce. În acea zi, compatrioţii ţinură morţiş ca straniul lor coleg să-i însoţească la biserică. Amiel trebui să facă faţă unor insistenţe prelungite, refuzând, în cele din urmă, să li se alăture. Dacă până atunci rezerva îi fusese pusă pe seama timidităţii, acum refuzul lui întări bănuieli grele în cugetul alor săi. Era limpede că Amiel Chiara le ascundea ceva, ceva important. Dintre toate relele, cel mai tare se temeau de intenţia cuiva de a rămâne definitiv în acea lume. Fiindcă, atunci, şi ei ar fi fost consideraţi responsabili pentru o asemenea trădare. La rândul său, Amiel avea bănuielile sale: era convins că cel puţin unul dintre compatrioţi ar fi fost informator, al aceleiaşi Securităţi care-i urmărise tatăl. Un motiv în plus pentru ca precauţia lui faţă de aceştia să-i apară şi mai justificată.

Cealaltă ameninţare la universul său clandestin venea, paradoxal, chiar din spaţiul care îl găzduise. În situaţia lui, sub o formă sau alta, pericolul venea întotdeauna pe calea limbii. Amiel se ferea şi de contactul ce l-ar fi putut face părtaşul lumii exterioare, fie că era vorba de nişte cuvinte izolate, fie de simple gesturi lămuritoare. Plutea plenar, deasupra acelei lumi intraductibile, în care ceilalţi se scăldau ca într-o baie familiară şi benefică. Din fericire, cursurile de perfecţionare se ţineau într-o engleză tehnică, care la data aceea nu conţinea niciun adăpost sufletesc pentru Amiel. În plus, începuse să lipsească tot mai des de la aceste ore, evitând tovărăşia colegilor etnici, ce păreau tot mai interesaţi de destinul său. Şi, cum nu trebuia să împartă camera cu nimeni, Amiel ajunse să trăiască mai mult singur, în mijlocul unui oraş plin cu turişti şi a unui campus ocupat de o mulţime de tineri. Sonoritatea nordică a limbii lor îi amintea de zidul pe care îl resimţise în vremea copilăriei. Doar că, de data asta, nu mai era de aşteptat să se producă vreo spărtură în el. Dimpotrivă, opacitatea lui lingvistică contribuia din plin la confortul de care se bucura în lumea sa intimă. Acum nu se mai gândea nici la trecutul apropiat, din care evadase, nici la viitorul apropiat, care-i stătea în faţă ca un interval lipsit de temporalitate. Chiar dacă dovezile că se afla în mijlocul unei istorii reale abundau, Amiel trăia ca suspendat deasupra timpului. Părea că n-avea să mai participe niciodată la spectacolul acelei iluzii curgătoare, decât dintr-o asemenea ascunzătoare. Nici eul nu-i mai fremăta în faţa lucrurilor desprinse de semnificaţia cea mare, ci doar în faţa celor care-i confirmau irealitatea lumii. Fiindcă doar în această lume se mai putea privi ca într-o oglindă recunoscătoare. În acest sens, sărbătoarea păgână, de la sfârşitul lunii octombrie, avea să-i ofere o ocazie nesperată.

Urmărise cu emoţie cum se adunau frunzele toamnei pe aleile cartierului din vecinătatea campusului. Odată cu asta, tot mai multe case apăreau decorate în vederea Haloween-ului. O sărbătoare stranie, de care Amiel abia acum lua cunoştinţă. Din curiozitate, începuse să dea târcoale cartierului care îşi tot schimba înfăţişarea de la o zi la alta. Felul în care se deghizaseră casele reuşea să schimbe atmosfera locului şi, astfel, să proiecteze un sens care se concentrase pe ultima zi a lunii. Vrăjitoare ce fluturau pe peluze, arme simple, dar fatale, cruci ornamentale şi vampiri locali, toate aşteptau să facă trecerea rezidenţilor spre acea lume misterioasă. Cu cât atmosfera cartierului devenea tot mai stăpânită de acest spirit, cu atât Amiel se simţea mai implicat în aventura acelui moment. Unul, inedit, şi pentru o parte din copiii ce aveau să umple aleile zonei, în seara cu pricina. Spre deosebire de aceştia, vârsta şi singurătatea lui Amiel puteau atrage atenţia celorlalţi într-un mod neplăcut. Prevăzător, el avea să se infiltreze într-unul din grupurile care trenau răbdător de la o casă la alta. În felul ăsta, putea să treacă drept unul din părinţii care-i însoţea.

Aşa se pomeni, în ultima seară a lui octombrie, în mijlocul unui grup numeros, unde putea fi uşor confundat cu ceilalţi maturi implicaţi în aventura serii. Fără să fie prea frig, adia un vânt uşor, suficient ca o parte din recuzita decoraţiilor specifice să pară că flutura însufleţită de atmosfera momentului. Pe acest fond, mulţimea privirilor copilăreşti amplifica sentimentul de aşteptare promiţătoare, venit din partea unei lumi invizibile. Uitând cu totul de sine, Amiel se lăsase purtat pe străduţele care, acum, arătau ca un parc excesiv de împodobit. La un moment dat, îşi dădu seama că, oriunde se deplasa, cădea mereu alături de una din mamele ce-şi însoţea copilul printr-un întuneric inegal. Schimbaseră deja mai multe cuvinte, într-o engleză aproximativă, ceea ce, pe parcursul serii, contase pentru a-i asigura un loc în grupul respectiv. Într-o stare euforică, Amiel îşi prelungi plimbarea până târziu, conducând cele două proaspete cunoştinţe până la locuinţa lor. Legătura se înfiripase, deja, ca şi cum dintr-o altă lume ar fi venit încuviinţarea pentru un asemenea moment. De fapt, tot ceea ce avea să urmeze părea să aibă girul unei alte dimensiuni. Inclusiv miezul relaţiei sale, care parcă izvora din strălucirea mesei încărcate cu dulciurile de Haloween. Din seara aceea, Amiel se alătură acestei familii monoparentale cu sentimentul că lumea lui, atât de particulară, tocmai primise dovada mai largă a întemeierii sale.

(fragment din povestirea Cealaltă lume a familiei Chiara)

Nr. 08 / 2022
Despre Nordul literar al Sudului
de Ion Munteanu

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Poezia ca o scriptură veche
de Gabriela Gheorghişor

O casă (de Bourbon) în pribegie americană
de Cătălin Pavel

Un „film” poetic alb-negru
de Gabriela Gheorghişor

O ciudată eroare (2)
de Gheorghe Grigurcu

Războiul rece scos la încălzire
de Nicolae Prelipceanu

Limba română ca patrie şi ca meserie
de Mihai Ghiţulescu

Rondel, fluturi, oglindă, cameră, tăcere, ecou – Poezie de Emilian Iachimovski
de Cristian Pătrăşconiu

Până unde suntem tineri?
de Dumitru Ungureanu

Avatarurile vieţii în poezia Gelei Enea
de Florian Copcea

„Marinele” proustiene
de Maria Tronea

Alexandru Macedonski – poezia politică
de Toma Grigorie

Un roman despre arcanele destinului
de Gabriel Nedelea

Debutul – nuanţe, particularităţi
de Leo Butnaru

Mi-aş dori ca nimeni să nu treacă prin viaţă fără să vadă o poveste atât de complexă, sentimentală şi cu îndemn la curaj precum Casablanca
de Irina-Margareta Nistor

În căutarea altor trupuri
de Gela Enea

Melusina
de Florin Logreşteanu

Exilul
de Camil Moisa

Dinastia Scarpetta
de Haricleea Nicolau

TNT se întoarce: Theater networking talents, 2022
de Daniela Firescu

Pledoarie pentru speranţă
de Viorica Gligor

Lampa lui Diogene
G.G.

Pluralizarea experienţei vs. fantasmele muzicii
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Studentul străin
de Susan Choi

Artă şi anatomie – Afinităţi elective. Constantin Brâncuşi – Barcsay Jeno
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri